Furnication Under Consent of the King

Cica femeile sunt sexul slab, iar barbatii cel puternic. E ceva gresit in afirmatie si nu spun asta din dorinta de a demasculiniza baietii si de a transmite idei feministe. Nici pe departe. Este  o constatare a realitatii in sine.

Pe de alta parte, nu cred ca baietii sunt niste porci, iar femeile niste sfinte. Ba din contra. Avand in vedere ca epoca in care aratarea gleznei era o mare indrasneala a apus de mult, e de observat faptul ca regulile s-au schimbat. Intre relatiile pe care le dezvoltam sau nu, depinde de la caz la caz, nu poti spune cu exactitate ce e bine si ce e rau.

E imoral sa te saruti cu un tip pe care tocmai l-ai cunoscut? Ca fata, mai ai nevoie sa te oftici cand cineva iti da cu flit dupa ce l-ai ignorat, numai ca sa te dai smechera? Sau a avea un “friend with benefits” e ceva injositor in locul unei relatii serioase?

Pana si in povestea cu inselatul, se da in general vina pe partea masculina, care probabil ca are in genetica treaba cu procreatul. Dar, sa nu uitam ca sunt doua femei implicate, una care a atras si una care, cumva, a ratat ceva la un moment dat. Era o vorba, nimeni nu se indragosteste de femei cumsecade, idee care se aplica perfect si vice versa.

Fetele plang in general dupa stabilitate, insa, cand gasesc un tip romantic, atent, generos, chiar destept, cu banuti destui si deschisi spre a le primi, sunt sanse care tind spre suta sa il lase in secunda doi doar pentru a se vedea cu acela care iti taie respiratia cand il vezi, arogant, dezinhibat, fustangiu care ne intriga cu putina nesimtire masculina (citat dintr-o clasica in viata). Si mai e o faza clasica, cum doamne iarta-ma sa ne iasa cu un baiat dupa care murim, daca el habar nu are de existena sentimentelor noastre. Ca doar nu e astrolog sa citeasca in stele ca ochii uneia au cazut pe el. Sinceritatea si curajul sunt doua virturi aparte. Tupeul si independenta sunt calitati bune cu moderatie. Increderea in sine si modestia sunt probabil foarte sexy, si personal, nu ma atrage prostia si naivitatea, insistenta sufocanta si principialitatea du-sa la extrem.

Bine, e absolut normal sa ai respect de sine si principii pe care sa le respecti, dar, in primul rand, nu le impune si celorlalti si, mai ales, ai grija sa fie in concordanta cu lumea in care traim, care nu e alba sau neagra ci gri, cu nuate foarte diverse.

In concluzie, de condamnat, nu cred ca suntem niciunii. In fond, ne facem jocurile unii altora. De admis faptul ca, am inceput sa va egalam, domnilor. Nu va mai lasam numai pe voi sa ne cuceriti, lucru care nu cred ca ne ia din feminitate, dimpotriva. Suntem mai atente la felul in care ne prezentam si ne punem in valoare senzualitate naturala .

Nota Bene: Ii respect si ii admir pe toti cei care nu se regasesc in ceea ce am scris eu, care sunt fericiti si asezati, in armonie cu ei insisi si cu iubita/ iubitul. Ei sunt atemporali.

Essentials

What is the right thing to do?

Behind the scenes

Azi se implineste un an de cand am postat primul text pe blog. Prin urmare, m-am gandit sa scriu ceva sincer, care ma reprezinta, asa ca voi incepe invetabil cu pronumele “Eu”:

Eu cred foarte tare in niste chestii pe care mi le-a zis cineva, care se intampla sa fie cel mai bun prieten al meu si omul la care m-as intoarce de fiecare data pentru ca am siguranta ca, desi am facut o prostie, o sa ma bombane, eventual o sa vorbeasca foarte “colorat” dar o sa ma ajute sa gasesc o solutie. Tipul in cauza, este foarte tare pentru ca nu cere de la mine ceva ce el nu poate sa faca (cu mentiunea ca paleta este foarte redusa), avem aceeasi grupa de sange si o iubeste foarte tare pe mama. Asa ca, astea sunt unele dintre lucrurile pe care el mi le-a spus si pe care incerc sa mi le asum:

• Sa ma aranjez in asa fel, incat atunci cand ma uit in oglinda sa imi vina sa ma fut singura.
• Sa nu plang in fata nimanui. E semn de slabiciune. Si daca se intampla, sa fie pentru unu dupa care sa nu mai pot.
• Singura persoana careia sa ii fac promisiuni, sa fiu eu insami.
• Sa nu dau doi bani pe ce zice lumea.
• Sa fac doar lucrurile pe care vreau eu sa le fac cu viata mea. Daca nu-mi convine ceva sau mai bine zis cineva zboara pe usa.
• Sa nu depind de nimeni. Regulile sa le stabilesc eu.
• Sa imi pare rau pentru ce am facut, nu pentru ce nu am facut.
• Sa am intotdeauna grija sa imi fie mie bine.
• Sa imi satisfac placerile, sa nu rabd ca proasta.
• Anarhie, sex si rock ‘n roll.

Si pentru ca anul asta vin AC/DC…

For those about to rock, I salute you.

Je sais rien

Am citit ceva carti, nu m-am nascut in Upper East Side, am avut deja primul job, sunt o eleva buna si totusi nu stiu multe.

Chiar nu stiu mai nimic. Si imi e rusine de fiecare data cand mai invat o lectie. Evident ca nu ma refer la ce scrie in manualele scolare, ci la viata. Am observat ca o situatie, spre exemplu, se repeta pana cand realizam defapt ce trebuia sa intelegem de la inceput. Nu exista “de ce mi se intampla mie asta” si nici “nu e corect”, cu atat mai putin “nu merit asta”.

Ba meritam, chiar noi si nimeni altcineva, pentru ca lectia e a noastra. Problema e ca singurii profesori care o pot explica tot noi suntem. Rareori mai apare cineva care sa ne mai arunce un indiciu aleatoriu si si mai rar ca noi sa il prindem.

Ideea e ca nu exista rau sau bine, noroc sau ghinion, rai sau iad. Ci lectii pe care trebuie sa le invatam. Iar viata e rabdatoare. Ni le preda de cate ori avem nevoie si nu ne iarta. Nici macar nu ne da note mici. Ci ne lasa cu ceea ce am ales pentru noi: stiinta sau nestiinta, evolutia sau stagnarea.

E atat de simplu cand depinde numai de noi insine daca ne e bine sau nu. O fi greu, o fi usor, nu stiu. Daca merita? Asta sigur. Important e sa nu ne fie rusine cand descoperim cat de prosti am fost ca am gresit si sa ne acceptam asta cum suntem, umani, ignoranti, insa puternici si binecuvantati (sau blestemati, luati-o cum vreti) cu putarea de a schimba. Pe cine? Pe ce?

Pe noi, sufletul nostru, spiritul, viata. Viata e mizera pentru cei care refuza sa invete. Nimic nu e complex sau complicat ci doar… nou si necunoscut. Am mai spus-o. Imprevizibilitatea e cea care face lucrurile sa merite.

Se mai termina un an. Cred ca e frumos sa nu avem regrete si sa ne inchidem conturile cu noi insine. Iesim dintr-un ciclu pentru a intra in altul in care putem spune simplu : Je sais rien maintenant, mais j’ai appris sufficient pour changer ca.

Mai tin “Liceenii”?

“Multumesc, Mihai. Stiu ca tu i-ai spus lui Socrate ca mi-a fost rau.”

“Dana, ce bine iti sta cu ochelari.”

Hai sa fim realisti. Oana Sarbu este o femeie frumoasa insa cand si-a pus ochelarii-fund de borcan a omorit instantaneu orice urma de feminitate. Acei ochelari erau oribili.

Si cu toate acestea, Mihai ii spune ca e frumoasa, dupa ce doi ani i-a pus flori in banca, a invatat sah, i-a facut fisele, s-a certat cu Isoscel. Este ceva atat de patetic in povestea asta de dragoste si de previzibil si de cliseic. Avem tipologia fetei cuminti, frumoase, care invata bine, baiatul frumusel cu aspiratii mari si care surprinde si actualul mit al chitaristului, Geta- fashionista si asa mai departe. Mai ceva ca intr-un film american.

Cu toate acestea, ma uit in fiecare an la film si fac comparatii si ma intreb daca acum, mai e la fel: daca iubirea de liceu mai tine peste ani, daca mai  conteaza sa “invatam sah”  ca sa cucerim pe cineva sau daca mai tine faza cu dansul de tango si la sfarsit sa ne sarutam. Din ce observ eu deocamdata, nu numai ca nu mai tine, dar nu se mai intampla.

Desi dansul a devenit mult mai senzual, si tinutele mult mai extravangante, mi se pare ca ne bazam relatiile pe o chimie care dispare repede. Realizam potriviri ocazionale, efemere, la cate o petrecere care se consuma in cateva ore. De rare ori se intampla ca tipul sa mai sune. Si problema nu e neaparat ca el nu o mai cauta ci ca nici ea, de multe ori, nu se gandeste sa il regaseasca.

Amanam mereu momentul asezarii, spunand cu urmatorul este acela. Dar ce facem cand urmatorul se repeta din ce in ce mai des fara nicio urmare concreta? Poate de asta ne mai plac “Liceenii”, pentru ca ei nu au mai amanat nimic.

Varsta ingrata a adolescentei

Cand eram mica, stiam cum o sa arat la 10 ani, apoi la 13 ani, apoi la 15 ani si ma opream aici. Imaginatia mea sarea direct undeva pe la 40 de ani, stand la masa cu viitorul meu baiat. Acum am 17… zic unii apogeul adolescentei. Ultimul an de copilarie, primul de invatamant neobligatoriu. Stiti voi… varsta la care se intampla toate povestile din filmele americane.

Si totusi, nu am fost mai confuza si mai picata din cer, niciodata de cand ma stiu. Mi se urla din toate directiile ca trebuie sa ma maturizez. Apropo, vara asta am lucrat la McDonald’s. Am facut curat in camerele de joaca in care mi-am serbat ziua de nastere 7 ani la rand si am vandut chestii pe care nu am sa le mananc vreodata nici sa ma impusti. Am muncit pe braci o luna… am spart banii in America la Tiffany’s. Foarte matur, da.

Trecand peste asta, oricat as vrea, m-am schimbat… sau mai de graba ne-am schimbat. Si ma oftica. Ma oftica ingrozitor ca acum nu mai ascultam Vama Veche. Acum traiam propiu-zis ce canta Vama Veche. Nu mai visam la Fat-Frumos. Desi il gasisem la un moment dat, si il iubisem, si il avusesem. Acum nu ne mai trebuie. E fumat, e trecut, pur si simplu nu mai vrem sa-l mai vedem Fat-Frumos.

Nici macar ciocolata nu mai e ce a fost. Acum un an jumate, ciocolata era dovada suprema de iubire. Azi, a fost inlocuita de tigari. Iar cartea fantezista de pe noptiera s-a transformat in pliantele facultatilor care zac prin toata camera, alaturi de culegerile de limbi straine si care nu numai ca se cer, ci si sunt deschise, asimilate, sifonate.

Ce prostie, chiar. Cum sa pui un copil sa faca alegerile vietii? Care dintre noi se simte in stare sa gandeasca rational si pragmatic, sa isi aleaga ceea ce VREA sa DEVINA in VIATA cand alcoolul este ieftin in Mes Amis, si diseara e concert in Fire si maine e majoratul prietenului cel mai bun. Cum, Doamne iarta-ma, sa-mi ceara cineva sa stiu si sa imi asum responsabilitatea cand pana acum 6 luni dadeam cu banul la care ora sa ma duc sau daca sa ma uit la filme in loc sa invat la fizica. Normal ca alegeam filmele.

Fizica, care si ea a inlocuit timpul de visat. Timpul ala de privit peretii goi si stat pasiv pe mess numai ca sa vad cand intra pentru ca il iubeam. Pana si iubirea a ajuns acum un accesoriu. Si iubitii inlocuiesc munca. Toata concentrarea pe care ne-o solicita scoala este transpusa in “acea persoana”. Dragostea nu ne mai intra in molecule, nu o mai iradiem. Pur si simplu tine locul provizioriu unei activitati practice. BAI! Pana si asta se duce.

La fel de trist e ca acum nu ne mai ametim dintr-o bere. Si stim ce gust are tequila si vodka si whisky- ul si ginul. Stim si cum sa le bem in asa fel incat sa ne faca sau nu rau. Parintii nu se mai streseaza daca a trecut ora 11 si nu suntem acasa. Chelnerii rareori ne intreaba daca avem peste 18 ani. Nu mai parem penali cand ne spunem “C’mon baby, light my fire”. Gentile mamelor incep sa ni se potriveasca, unghiile rosii la fel. Nu mai intorc doar aia mici din generala capul dupa noi. Si baietii conduc masini sport si mai ca le sta bine.

Parintii nu se mai cenzureaza de fata cu noi. Banii incep sa devina bani. Cosurile nu mai sunt, caci pubertatea e pe sfarsite, insa se adancesc cearcanele pentru ca ne trezim la 5 dimineata si venim acasa la 8, si nu pentru ca am stat sa mai bem berea aia singura, ci pentru ca am fost la meditatii.

Pendulam mereu intre niste copii si niste adulti. Vorbim tare cu avanturi revolutionare, iar apoi ne tragem singuri de mana si zambim potrivit ocaziei.

Anul asta nu m-am certat cu niciun prof. Si nu am chiulit la niciun test. Si mi-am facut temele fara sa le copiez. Si nu am uitat nimic de la nicio petrecere. Dar nu am spus “Te iubesc” sincer, nici nu am plans dupa Fat-Frumos si l-am trimis la plimbare pe tipul ala care-mi promisese ca vine cu mine in New York.

In seara asta o sa arat de 20 de ani. De ce trebuie sa-ti inseli copilaria cu maturitatea ca apoi sa-i dai papucii de parca nu am fost impreuna 17 ani?

De ce mai plang chitarele?

Sunt momente si momente, clipe si clipe, ceasuri si ceasuri. Ireversibile, trecatoare, nepretuite. “Memento Mori”. Mai sunt si acelea pe care le pastram inconstient. Abea dupa mult timp si dupa mult mai multe experiente ajungem sa ne putem bucura de amintiri fara ca acestea sa mai doara. Sau sa mai trezeasca zvacniri. Sunt secunde melancolice, creatoare de idei.

Mie imi place sa le numesc retrairi. Refacem la nivel al senzatiilor trecutul secvential al fostelor noastre vise implinite. Cand se intampla asta, avem mandria orgoliosilor invinsi. Indiferent de varsta sau de vici, redevenim inocenti si neatinsi decat de ameteala fumurie. Asemenea unor tumori, creierul proiecteaza lucruri ce ne-au implinit candva, ce ne-au schimbat, ce ne-au facut ce suntem azi. Face conexiuni intre imagine si realitate in asa fel incat reveriile par atat de proaspete si de autentice incat ne putem creea din ele un univers paralel.

In astfel de momente devenim vulnerabili si sunt predispusi greselilor. Lipsurile noastre, inlocuite de tigari, alcool sau cine mai stie ce, ne intuneca judecata si ne fac sa spunem adevaruri imbatranite. Acestea sunt clipele cand redeschidem rani demult cicatrizate si ne mintim inconstient ca inca…mai iubim, mai dorim, mai vrem. Chiar daca drumul parcurs de la acea zi este unul lung, atat spatial cat si temporal, melodia nu s-a schimbat, nici banca, poate ca si anotimpul este acelasi. E bine ca atunci cand intram in starile astea sa le lasam se consume integral si sa nu iasa dincolo de nivelul sinelui nostru, cu atat mai mult cu cat proiectia apare din senin si cumva, isi da seama de amintire.

Cand ajungem fata in fata cu cei ce au participat direct, e momentul potrivit sa ne oprim, caci altfel, nu vom trece niciodata mai departe. Ca sa mergem inainte, nu avem nevoie decat sa vedem 20 de metri in fata si nimic mai mult, cu conditia sa nu mai privim kilometri inapoi.

Orase care te invata sa traiesti

Calatorii sunt niste persoane foarte interesante, si contrar aparentei lipse de apartenenta fizica a vreunui loc, ajung sa devina fiinte loiale. Pentru ei, acasa a fost si Dacia din anii ‘90, si masina sport cu care alearga acum Europa, precum si oricare camera de hotel in care au dormit vreodata. Adevaratilor calatori nu le e niciodata foame sau sete, nu simt oboseala, iar pantofii nu le fac bataturi indiferent de forma pe care o au. Ei sunt printre putinele persoane care arata bine pe drum, care dorm te miri pe unde si pe care zgomotul, aglomeratia, inghesuiala nu-i mai deranjeaza. Asta se intampla, cred eu, pentru ca le prieste schimbarea.

Calatorii se simt bine in porturi, in trenuri, in carciumi si mai ales pe strazi… cat mai late si populate de arome, stiluri, oameni si credinte. Tot ei, nu isi vor trada niciodata radacinile caci sunt corcituri de influente care ii vor ajuta sa se dizolve in peisaje intrucat vor sti ce sa faca in fiecare Roma pentru a se purta ca romanii.

In acelasi timp, calatorii au doruri pe care cauta sa le stavileasca si amintiri, ori de uitat ori de reimprospatat. Asa ca uneori se intorc pe unde au mai fost pentru a gasi ce au lasat acolo ori pentru a mai fura ceva de care au atunci nevoie. Sunt locuri pe lumea asta care te schimba, care te absorb si care apoi te trimit inapoi de unde ai venit, cu alt suflet.

Vara asta… m-am intors in New York, Big Apple, Orasul Dealurilor, spuneti-i cum vreti, insa momentul in care i-am resimtit mirosul nou de oras puternic, angoase mele de romanca au disparut si am inspirat adanc, pastrand aerul mai mult in plamani.

Putine locuri din lume iti pot inlatura senzatia ciudata de turist ratacit printre harti, cataloage si ghiduri de “orientare in spatiu”. Si, cred eu, sunt si mai putine locuri care isi lasa amprenta atat de pregnant incat sa fie resimtita si de cei din jurul tau. New York-ul face asta, pentru ca acest oras nu este o alta aglomerare de zgarie-nori masivi care sfideaza principiile antice. Nu. El le imprumuta, si le insuseste la fel cum face cu fiecare cetatean care ii apartine. Big Apple accepta diferenta ceea ce ii ofera lui unicitatea.

Acolo, esti invatat sa fi cine esti cu adevarat. Nu te va obliga nimeni sa dansezi flamenco ca in Barcelona, nici sa mananci pizza ca in Napoli si cu atat mai putin sa vorbesti “pariziana” din Paris. Rasele pure s-au pierdut, prin urmare, la fiecare colt zaresti o combinatie exotica de ochi albastri si piele inchisa, adica, intr-un limbaj nu atat de “pieptanat”, adevarate corcituri de elemente etnice. Lipsa de autenticitate il ofera acestui oras aerul mereu tanar, proaspat si agitat  de adolescent ce continua sa se redescopere. Cel mai mare spectacol este cel de pe strazi, nu in muzee, nu in case, nu in zgarie-nori, ci pe betonul denivelat, zgariat  de tocuri cui si batut de tenisi old-school.

New York-ul stie ca imaginea conteaza, tocmai de asta te tenteaza cu opulente din piele, din matase, din casmir, din bumbac egiptean, iar la 57 colt cu 5th avenue domina intersectia o cladire de 7 etaje ce gazduieste visul oricarei femei: Tiffany’s. E de ajuns sa il zareste din taxi si sa sti de ce Audrey isi punea diamantele in fiecare dimineata. Este misterul pungutei de catifea turqoise  pe care o vei pastra o viata. A mea e bine ascunsa de praful bucurestean.

Totusi, imi place sa cred ca nu un metal topit iti dicteaza libertatea. Mai de graba te duci, acolo unde se canta la chitara, unde John Lennon, cu ochelarii lui cu tot, a fost impuscat. Acolo unde se aduna urmasii Woodstock, unde se fumeaza noaptea si unde mitul de serial tv se sparge. Intr-un colt de Central Park, unde se aduna cersetori, indraznesti sa visezi cu adevarat. “IMAGINE”. Iar de acolo, fugi sparge banii pe un bilet de teatru si du-te la “Hair”, ca sa ti se faca pofta de carne si sa uiti definitiv de dogmele europene. Du-te sa-i auzi cum canta despre sex si iarba si lasa-ti parul lung, cat mai lung. Macar o noapte bea cu ei, caci sunt frumosi si tineri, confuzi si indrazneti, teribilisti si sinceri. Numai a doua zi, nu muri. Nu te intoarce in Vietnamul Matrixului de pe peste ocean. Ramai cu mintea ta, de roman, devino eroare de sistem si experimenteaza-te. Nu o vei mai putea face niciunde cum o poti face aici.

De terminat nu vei termina niciodata. Toate drumurile nu mai duc la Roma… ale mele, cel putin, merg acolo, in New York. Pentru ca nu exista locuri unde ajungi numai o data in viata. Exista numai minti inguste si mincinosi gelosi. Caci o data ce ai pornit, nimeni nu te mai poate intoarce din cale. Acum, toate pansele sus.

Reinterpretare de culori

Vara aduce cu sine culori tari, rochite vaporoase, o sete acuta de curent si de geamuri deschise. Noptile le petrecem in boxeri, parul e strans in cozi, suvitele sunt blonde de la soare si ochelarii sunt nelipsiti. Cui i se mai vad cearcanele?

Dar dupa o vreme, starea euforica generata de tempereturile de 40 de grade este calmata de prima noapte in care simti nevoia de o patura… si dupa 3 luni recunosti o senzatzie: frigul. Brusc, te apuca o nostalgie. Ti se face dor sa-ti lasi parul liber, sa cada in valuri, sa iti pui o esarfa in loc de ochelari si sa scoti din dulap trench-ul si cizmele.

A venit toamna, si o data cu ea m-am intors si eu. Nu voi mai fi niciodata la fel, dar nici nu voi renunta la lucrurile care ma defineau. Totul este o reinterpretare a ceea ce stim, cunoastem, respectam deja.
Poate in asta sta si unicitatea clipelor… in reinterpretare.

Astept sa cada prima frunza ca sa pot vorbi din nou cu copacii. Sunt din Sava. N-am cum sa fiu normala.

Acelasi loc, acelasi el, alta ea

Este ironic cum  o poveste de iubire incepe si se termina in acelasi loc. Pentru unii poate parea romantic, dar cel putin pentru mine, e al naibii de sarcastic. Daca suntem atenti, nu am evoluat atat de mult de la stramosii nostri cruciati care isi vedeau domnitele o data la 10 ani, iar in rest le trimiteau biletele de amor. Pana la urma, schimbarea consta in modalitatea de transmitere a mesajelor: daca Hermes isi plimba aripile de la picioare prin antichitate pentru a-i spune Herei cum a inselat-o Zeus, un porumbel medieval zbura peste cele 7 mari de pe corabii imbracate in zmoala pana in palate reci de piatra. Noi? nu mai chinuim nici animale si nici spirite. Noi parca suntem generatia Gossip Girl. Trimitem mesaje.

Nici substratul vorbelor scrise nu s-a schimbat fie ca se cere uitarea pentru ca “am apucat sa vad moartea cu ochii si nu ma mai pot intoarce la tine, te rog casatoreste-te” (adica “am cunoscut o dansatoare din buric absolut geniala”) fie ca “sti iubi, vreau sa ne despartim”. Astfel, sper ca mi se intelege uimirea cand am vazut cum o poveste de dragoste, care surprinzator a avut si ochi si piele, dar si multe vorbe usoare la fel ca si eroii ei, s-a incheiat pe viu, in acelasi loc.

Masa se balanganea, scaunele ramasesera din lemn, pana si parul lui parea ca se asezase la fel. Insa nu mai era miezul zilei, ci al noptii, negre la fel ca tricoul ei. Iar stelele se reflectau pe colierul luat chiar de ea pentru ca putuse. Erau doua oglinzi acolo, una a ceea ce era cu un an in urma, cand i se vedea sutienul prin bluza roz, si una a ceea ce devenise acum, o fata cu sirea spinarii, care invatase sa nu mai multumeasca pentru orice compliment. Mai invatase sa nu mai depinda de complimente, cel putin de ale lui, sa nu le mai astepte, sa nu si le mai doreasca. Este si asta un fel de educatie, a mintii ,probabil, ca sa redevina ceea ce defapt vroia.

Prin urmare, ea vorbea acum in propiai limba. Nu mai argumenta cu citate destepte din carti ci cu propriile pareri, uneori laconice, alteori cinice sau usturatoare. Iar increderea in sine il facea pe el sa renunte la glume si sa o ia in serios. Poate ii lipsise o anume parte din ea, aceea care avea rabdare si toleranta de care ea daduse mereu dovada, insa in acea seara, ii observa pentru prima data spontaneitatea si ceva ce ii reprosase candva ca nu are: maturitate. Ceea ce el nu vedea, era faptul ca ea il trata acum ca de la egal la egal, ca privirea ei isi pierdu-se adorarea si ramasese doar respectul.

Dupa o curba a dragostei, sufletul ei se definea din nou printr-o functie constanta. Pana la urma, se pare ca fundamental, lumea a ramas aceeasi. Iubirea e tot sinuoasa, iar cand se termina cu adevarat cenusa nu se pierde in vant ci devine prietenie sincera.

Nu stiu de ce, dar cred ca vechea poveste reprezinta o fotografie clara a cui era atunci cand a trait-o. Iar acea prajitura va fi simbolul placerii copilaresti. Si bautura pe care si-a luat-o? Va avea incepand cu acea seara greutatea inceputului increderii in sine, a puterii, a recunoasterii institutiei sinelui ei. Este la fel ca palma pe care o primeau baietii cand erau investiti cu ordinul de cavaler: ca sa isi aminteasca mereu.