Varsta ingrata a adolescentei

Cand eram mica, stiam cum o sa arat la 10 ani, apoi la 13 ani, apoi la 15 ani si ma opream aici. Imaginatia mea sarea direct undeva pe la 40 de ani, stand la masa cu viitorul meu baiat. Acum am 17… zic unii apogeul adolescentei. Ultimul an de copilarie, primul de invatamant neobligatoriu. Stiti voi… varsta la care se intampla toate povestile din filmele americane.

Si totusi, nu am fost mai confuza si mai picata din cer, niciodata de cand ma stiu. Mi se urla din toate directiile ca trebuie sa ma maturizez. Apropo, vara asta am lucrat la McDonald’s. Am facut curat in camerele de joaca in care mi-am serbat ziua de nastere 7 ani la rand si am vandut chestii pe care nu am sa le mananc vreodata nici sa ma impusti. Am muncit pe braci o luna… am spart banii in America la Tiffany’s. Foarte matur, da.

Trecand peste asta, oricat as vrea, m-am schimbat… sau mai de graba ne-am schimbat. Si ma oftica. Ma oftica ingrozitor ca acum nu mai ascultam Vama Veche. Acum traiam propiu-zis ce canta Vama Veche. Nu mai visam la Fat-Frumos. Desi il gasisem la un moment dat, si il iubisem, si il avusesem. Acum nu ne mai trebuie. E fumat, e trecut, pur si simplu nu mai vrem sa-l mai vedem Fat-Frumos.

Nici macar ciocolata nu mai e ce a fost. Acum un an jumate, ciocolata era dovada suprema de iubire. Azi, a fost inlocuita de tigari. Iar cartea fantezista de pe noptiera s-a transformat in pliantele facultatilor care zac prin toata camera, alaturi de culegerile de limbi straine si care nu numai ca se cer, ci si sunt deschise, asimilate, sifonate.

Ce prostie, chiar. Cum sa pui un copil sa faca alegerile vietii? Care dintre noi se simte in stare sa gandeasca rational si pragmatic, sa isi aleaga ceea ce VREA sa DEVINA in VIATA cand alcoolul este ieftin in Mes Amis, si diseara e concert in Fire si maine e majoratul prietenului cel mai bun. Cum, Doamne iarta-ma, sa-mi ceara cineva sa stiu si sa imi asum responsabilitatea cand pana acum 6 luni dadeam cu banul la care ora sa ma duc sau daca sa ma uit la filme in loc sa invat la fizica. Normal ca alegeam filmele.

Fizica, care si ea a inlocuit timpul de visat. Timpul ala de privit peretii goi si stat pasiv pe mess numai ca sa vad cand intra pentru ca il iubeam. Pana si iubirea a ajuns acum un accesoriu. Si iubitii inlocuiesc munca. Toata concentrarea pe care ne-o solicita scoala este transpusa in “acea persoana”. Dragostea nu ne mai intra in molecule, nu o mai iradiem. Pur si simplu tine locul provizioriu unei activitati practice. BAI! Pana si asta se duce.

La fel de trist e ca acum nu ne mai ametim dintr-o bere. Si stim ce gust are tequila si vodka si whisky- ul si ginul. Stim si cum sa le bem in asa fel incat sa ne faca sau nu rau. Parintii nu se mai streseaza daca a trecut ora 11 si nu suntem acasa. Chelnerii rareori ne intreaba daca avem peste 18 ani. Nu mai parem penali cand ne spunem “C’mon baby, light my fire”. Gentile mamelor incep sa ni se potriveasca, unghiile rosii la fel. Nu mai intorc doar aia mici din generala capul dupa noi. Si baietii conduc masini sport si mai ca le sta bine.

Parintii nu se mai cenzureaza de fata cu noi. Banii incep sa devina bani. Cosurile nu mai sunt, caci pubertatea e pe sfarsite, insa se adancesc cearcanele pentru ca ne trezim la 5 dimineata si venim acasa la 8, si nu pentru ca am stat sa mai bem berea aia singura, ci pentru ca am fost la meditatii.

Pendulam mereu intre niste copii si niste adulti. Vorbim tare cu avanturi revolutionare, iar apoi ne tragem singuri de mana si zambim potrivit ocaziei.

Anul asta nu m-am certat cu niciun prof. Si nu am chiulit la niciun test. Si mi-am facut temele fara sa le copiez. Si nu am uitat nimic de la nicio petrecere. Dar nu am spus “Te iubesc” sincer, nici nu am plans dupa Fat-Frumos si l-am trimis la plimbare pe tipul ala care-mi promisese ca vine cu mine in New York.

In seara asta o sa arat de 20 de ani. De ce trebuie sa-ti inseli copilaria cu maturitatea ca apoi sa-i dai papucii de parca nu am fost impreuna 17 ani?

De ce mai plang chitarele?

Sunt momente si momente, clipe si clipe, ceasuri si ceasuri. Ireversibile, trecatoare, nepretuite. “Memento Mori”. Mai sunt si acelea pe care le pastram inconstient. Abea dupa mult timp si dupa mult mai multe experiente ajungem sa ne putem bucura de amintiri fara ca acestea sa mai doara. Sau sa mai trezeasca zvacniri. Sunt secunde melancolice, creatoare de idei.

Mie imi place sa le numesc retrairi. Refacem la nivel al senzatiilor trecutul secvential al fostelor noastre vise implinite. Cand se intampla asta, avem mandria orgoliosilor invinsi. Indiferent de varsta sau de vici, redevenim inocenti si neatinsi decat de ameteala fumurie. Asemenea unor tumori, creierul proiecteaza lucruri ce ne-au implinit candva, ce ne-au schimbat, ce ne-au facut ce suntem azi. Face conexiuni intre imagine si realitate in asa fel incat reveriile par atat de proaspete si de autentice incat ne putem creea din ele un univers paralel.

In astfel de momente devenim vulnerabili si sunt predispusi greselilor. Lipsurile noastre, inlocuite de tigari, alcool sau cine mai stie ce, ne intuneca judecata si ne fac sa spunem adevaruri imbatranite. Acestea sunt clipele cand redeschidem rani demult cicatrizate si ne mintim inconstient ca inca…mai iubim, mai dorim, mai vrem. Chiar daca drumul parcurs de la acea zi este unul lung, atat spatial cat si temporal, melodia nu s-a schimbat, nici banca, poate ca si anotimpul este acelasi. E bine ca atunci cand intram in starile astea sa le lasam se consume integral si sa nu iasa dincolo de nivelul sinelui nostru, cu atat mai mult cu cat proiectia apare din senin si cumva, isi da seama de amintire.

Cand ajungem fata in fata cu cei ce au participat direct, e momentul potrivit sa ne oprim, caci altfel, nu vom trece niciodata mai departe. Ca sa mergem inainte, nu avem nevoie decat sa vedem 20 de metri in fata si nimic mai mult, cu conditia sa nu mai privim kilometri inapoi.

Orase care te invata sa traiesti

Calatorii sunt niste persoane foarte interesante, si contrar aparentei lipse de apartenenta fizica a vreunui loc, ajung sa devina fiinte loiale. Pentru ei, acasa a fost si Dacia din anii ‘90, si masina sport cu care alearga acum Europa, precum si oricare camera de hotel in care au dormit vreodata. Adevaratilor calatori nu le e niciodata foame sau sete, nu simt oboseala, iar pantofii nu le fac bataturi indiferent de forma pe care o au. Ei sunt printre putinele persoane care arata bine pe drum, care dorm te miri pe unde si pe care zgomotul, aglomeratia, inghesuiala nu-i mai deranjeaza. Asta se intampla, cred eu, pentru ca le prieste schimbarea.

Calatorii se simt bine in porturi, in trenuri, in carciumi si mai ales pe strazi… cat mai late si populate de arome, stiluri, oameni si credinte. Tot ei, nu isi vor trada niciodata radacinile caci sunt corcituri de influente care ii vor ajuta sa se dizolve in peisaje intrucat vor sti ce sa faca in fiecare Roma pentru a se purta ca romanii.

In acelasi timp, calatorii au doruri pe care cauta sa le stavileasca si amintiri, ori de uitat ori de reimprospatat. Asa ca uneori se intorc pe unde au mai fost pentru a gasi ce au lasat acolo ori pentru a mai fura ceva de care au atunci nevoie. Sunt locuri pe lumea asta care te schimba, care te absorb si care apoi te trimit inapoi de unde ai venit, cu alt suflet.

Vara asta… m-am intors in New York, Big Apple, Orasul Dealurilor, spuneti-i cum vreti, insa momentul in care i-am resimtit mirosul nou de oras puternic, angoase mele de romanca au disparut si am inspirat adanc, pastrand aerul mai mult in plamani.

Putine locuri din lume iti pot inlatura senzatia ciudata de turist ratacit printre harti, cataloage si ghiduri de “orientare in spatiu”. Si, cred eu, sunt si mai putine locuri care isi lasa amprenta atat de pregnant incat sa fie resimtita si de cei din jurul tau. New York-ul face asta, pentru ca acest oras nu este o alta aglomerare de zgarie-nori masivi care sfideaza principiile antice. Nu. El le imprumuta, si le insuseste la fel cum face cu fiecare cetatean care ii apartine. Big Apple accepta diferenta ceea ce ii ofera lui unicitatea.

Acolo, esti invatat sa fi cine esti cu adevarat. Nu te va obliga nimeni sa dansezi flamenco ca in Barcelona, nici sa mananci pizza ca in Napoli si cu atat mai putin sa vorbesti “pariziana” din Paris. Rasele pure s-au pierdut, prin urmare, la fiecare colt zaresti o combinatie exotica de ochi albastri si piele inchisa, adica, intr-un limbaj nu atat de “pieptanat”, adevarate corcituri de elemente etnice. Lipsa de autenticitate il ofera acestui oras aerul mereu tanar, proaspat si agitat  de adolescent ce continua sa se redescopere. Cel mai mare spectacol este cel de pe strazi, nu in muzee, nu in case, nu in zgarie-nori, ci pe betonul denivelat, zgariat  de tocuri cui si batut de tenisi old-school.

New York-ul stie ca imaginea conteaza, tocmai de asta te tenteaza cu opulente din piele, din matase, din casmir, din bumbac egiptean, iar la 57 colt cu 5th avenue domina intersectia o cladire de 7 etaje ce gazduieste visul oricarei femei: Tiffany’s. E de ajuns sa il zareste din taxi si sa sti de ce Audrey isi punea diamantele in fiecare dimineata. Este misterul pungutei de catifea turqoise  pe care o vei pastra o viata. A mea e bine ascunsa de praful bucurestean.

Totusi, imi place sa cred ca nu un metal topit iti dicteaza libertatea. Mai de graba te duci, acolo unde se canta la chitara, unde John Lennon, cu ochelarii lui cu tot, a fost impuscat. Acolo unde se aduna urmasii Woodstock, unde se fumeaza noaptea si unde mitul de serial tv se sparge. Intr-un colt de Central Park, unde se aduna cersetori, indraznesti sa visezi cu adevarat. “IMAGINE”. Iar de acolo, fugi sparge banii pe un bilet de teatru si du-te la “Hair”, ca sa ti se faca pofta de carne si sa uiti definitiv de dogmele europene. Du-te sa-i auzi cum canta despre sex si iarba si lasa-ti parul lung, cat mai lung. Macar o noapte bea cu ei, caci sunt frumosi si tineri, confuzi si indrazneti, teribilisti si sinceri. Numai a doua zi, nu muri. Nu te intoarce in Vietnamul Matrixului de pe peste ocean. Ramai cu mintea ta, de roman, devino eroare de sistem si experimenteaza-te. Nu o vei mai putea face niciunde cum o poti face aici.

De terminat nu vei termina niciodata. Toate drumurile nu mai duc la Roma… ale mele, cel putin, merg acolo, in New York. Pentru ca nu exista locuri unde ajungi numai o data in viata. Exista numai minti inguste si mincinosi gelosi. Caci o data ce ai pornit, nimeni nu te mai poate intoarce din cale. Acum, toate pansele sus.

Reinterpretare de culori

Vara aduce cu sine culori tari, rochite vaporoase, o sete acuta de curent si de geamuri deschise. Noptile le petrecem in boxeri, parul e strans in cozi, suvitele sunt blonde de la soare si ochelarii sunt nelipsiti. Cui i se mai vad cearcanele?

Dar dupa o vreme, starea euforica generata de tempereturile de 40 de grade este calmata de prima noapte in care simti nevoia de o patura… si dupa 3 luni recunosti o senzatzie: frigul. Brusc, te apuca o nostalgie. Ti se face dor sa-ti lasi parul liber, sa cada in valuri, sa iti pui o esarfa in loc de ochelari si sa scoti din dulap trench-ul si cizmele.

A venit toamna, si o data cu ea m-am intors si eu. Nu voi mai fi niciodata la fel, dar nici nu voi renunta la lucrurile care ma defineau. Totul este o reinterpretare a ceea ce stim, cunoastem, respectam deja.
Poate in asta sta si unicitatea clipelor… in reinterpretare.

Astept sa cada prima frunza ca sa pot vorbi din nou cu copacii. Sunt din Sava. N-am cum sa fiu normala.

Acelasi loc, acelasi el, alta ea

Este ironic cum  o poveste de iubire incepe si se termina in acelasi loc. Pentru unii poate parea romantic, dar cel putin pentru mine, e al naibii de sarcastic. Daca suntem atenti, nu am evoluat atat de mult de la stramosii nostri cruciati care isi vedeau domnitele o data la 10 ani, iar in rest le trimiteau biletele de amor. Pana la urma, schimbarea consta in modalitatea de transmitere a mesajelor: daca Hermes isi plimba aripile de la picioare prin antichitate pentru a-i spune Herei cum a inselat-o Zeus, un porumbel medieval zbura peste cele 7 mari de pe corabii imbracate in zmoala pana in palate reci de piatra. Noi? nu mai chinuim nici animale si nici spirite. Noi parca suntem generatia Gossip Girl. Trimitem mesaje.

Nici substratul vorbelor scrise nu s-a schimbat fie ca se cere uitarea pentru ca “am apucat sa vad moartea cu ochii si nu ma mai pot intoarce la tine, te rog casatoreste-te” (adica “am cunoscut o dansatoare din buric absolut geniala”) fie ca “sti iubi, vreau sa ne despartim”. Astfel, sper ca mi se intelege uimirea cand am vazut cum o poveste de dragoste, care surprinzator a avut si ochi si piele, dar si multe vorbe usoare la fel ca si eroii ei, s-a incheiat pe viu, in acelasi loc.

Masa se balanganea, scaunele ramasesera din lemn, pana si parul lui parea ca se asezase la fel. Insa nu mai era miezul zilei, ci al noptii, negre la fel ca tricoul ei. Iar stelele se reflectau pe colierul luat chiar de ea pentru ca putuse. Erau doua oglinzi acolo, una a ceea ce era cu un an in urma, cand i se vedea sutienul prin bluza roz, si una a ceea ce devenise acum, o fata cu sirea spinarii, care invatase sa nu mai multumeasca pentru orice compliment. Mai invatase sa nu mai depinda de complimente, cel putin de ale lui, sa nu le mai astepte, sa nu si le mai doreasca. Este si asta un fel de educatie, a mintii ,probabil, ca sa redevina ceea ce defapt vroia.

Prin urmare, ea vorbea acum in propiai limba. Nu mai argumenta cu citate destepte din carti ci cu propriile pareri, uneori laconice, alteori cinice sau usturatoare. Iar increderea in sine il facea pe el sa renunte la glume si sa o ia in serios. Poate ii lipsise o anume parte din ea, aceea care avea rabdare si toleranta de care ea daduse mereu dovada, insa in acea seara, ii observa pentru prima data spontaneitatea si ceva ce ii reprosase candva ca nu are: maturitate. Ceea ce el nu vedea, era faptul ca ea il trata acum ca de la egal la egal, ca privirea ei isi pierdu-se adorarea si ramasese doar respectul.

Dupa o curba a dragostei, sufletul ei se definea din nou printr-o functie constanta. Pana la urma, se pare ca fundamental, lumea a ramas aceeasi. Iubirea e tot sinuoasa, iar cand se termina cu adevarat cenusa nu se pierde in vant ci devine prietenie sincera.

Nu stiu de ce, dar cred ca vechea poveste reprezinta o fotografie clara a cui era atunci cand a trait-o. Iar acea prajitura va fi simbolul placerii copilaresti. Si bautura pe care si-a luat-o? Va avea incepand cu acea seara greutatea inceputului increderii in sine, a puterii, a recunoasterii institutiei sinelui ei. Este la fel ca palma pe care o primeau baietii cand erau investiti cu ordinul de cavaler: ca sa isi aminteasca mereu.

Se numeste buna crestere

Stiu ca nu e corect sa incep o propozitie cu “deci”, dar voi face abstractie de aceasta regula in incercarea de a demonstra o idee.

Deci, am fost si eu la film cu scopul de a ma relaxa. Era o pseudo-sarbatorire a zilei mele de nume- ma cheama Alexandra. Se subintelege faptul ca doream sa ma simt bine si sa ma bucur de lung metrajul siropos si lipsit de orice legatura cu realitatea cotidiana.

Insa, planurile mele s-au dus pe apele Dambovitei cand dintre  fiii si mai ales dintre fiicele raului ce traverseaza Bucurestiul s-au ales soiuri proaste… asa ca lipitorile.

Dragele mele fete care vizitati mall-ul ca pe un muzeu in cautarea taranilor care il populeaza in majoritate, invatati inainte de toate sa vorbiti. Dezacordurile se studiaza in scoala generala, iar adancimea decolteului si pretinderea purtarii de pantaloni dezvaluie clar depasirea varstei de 14 ani… cel putin din punct de vedere anatomic. Apoi, volumul vocii nu ar trebui sa il depaseasca pe cel al filmului. Nu intereseaza pe nimeni ce parere avezti voi despre fusta eroinei principale sau de cat timp nu ati mai avut in pat un tip ca actorul de la Hollywood. A, sa nu uit de plescait. Nici fratele meu de 6 ani nu mai plescaie… cel putin atunci cand e un public.

Pana mea, e o chestie de principiu. Hai sa acceptam faptul ca marlani (sex masculin adica) sunt peste tot, dar parca la noi chiar creste procentul de idi-pitzipoance fara recuperare. Sunt fata, dar decat sa fiu bagata in aceeasi oala cu ele mai bine ma tund la chelie si incep sa port mai des tricourile substrase de la baieti.

Apropo, la multi ani celor pe care ii cheama Alexandru sau Alexandra. Si cea mai mare urare cred ca ar fi sa nu mai dam peste specimene crescute pe malurile garlei unde si-a plimbat Bucur oile odinioara.

Impulsivitate neuronala

Daca cineva ar putea vedea ce se intampla in mintea mea s-ar ingrozi. E suficient ca stiu eu singura toate prostiile pe care mi le debiteaza neuronii, zilnic. Ma gandeam in seara asta (trista pentru mine, pentru ca luna nu straluceste ci se topeste in caldura ca ciocolata de pe noptiera) cum ar fi sa pun in aplicare fiecare gand pe care il am. Sa ma tina coaiele (virtuale, ca, totusi, raman fata) sa reprosez si sa iau inapoi particelele din mine daruite cu drag. Ma intreb daca m-as simti mai bine sa urlu si sa plang asa cum simt, sa ii strig in fata tot ce am pe suflet, tot ce mi-a promis si ce nu mi-a dat, sa ma arunc de gatul lui si sa il intreb “de ce?”.

Sunt orgolioasa si am groaza de patetic. Ma controlez, ca sa nu pierd. Imi infranez geloziile, invidiile, indoielile, poftele, dezamagirile si imi impun statura dreapta a staruintei spre echilibru.

Dar ce-ar fi daca m-as lasa prada tuturor acestor porniri umane si macar o data sa-l pocnesc si sa-l cert, sa-l desfintez si sa-l jignesc, sa-l arunc din viata mea, iar apoi sa dau din mine lacrimi ca sa-l aduc inapoi. Oare m-as simti mai putin singura? mai impacata? mai libera? mai fericita pana la urma?

As putea scrie carti, picta fresce, monta filme si compune melodii, toate in acelasi timp numai daca as accepta toate particelele imaginatiei mele. Insa aleg sa le trimit inapoi, sa rataceasca pe oceane pana cand vor fi inghitite de valuri. Primesc numai iluziile si visele frumoase…care de cele mai multe ori se consuma in singuratatea sertarelor in care incoltesc si devin scrumul tigarilor aprinse si fumate de cealalta persoana care locuieste in mine.

Please return me to Tiffany

Imi e dor. Imi e dor de ipostaza de bijuterie. Imi place sa ma bucur de ceea ce am intr-un anume moment, dar in seara asta cel putin imi e dor. Nu sunt singura. Ma aflu in compania propriei mele minti bolnave, afectate de foame, de sete, de caldura, de lumini si de umbre.

Iar mintea asta, alaturi de trupul meu si de inima mea tanjesc profund dupa o pereche de ochi. Se privesc unul pe celalalt si impreuna plang dupa cineva care sa se bucure de ei. Le lipseste o mana care sa-i innebuneasca cu miscarea fina asupra pielii, fara sa apese tare…ci doar sa atinga superficial umarul gol din camasa transparenta. Sangele s-a plictisit sa curga cu aceeasi intensitate. Tensiunea din artere este constanta…. 10 cu 7…cu sau fara cafea. Inima vrea cu ardoare sa zvacneasca cu putere si sa incetoseze mintea, care la randul ei sa se piarda in totalitate intr-o negura de iris limpede.

Imi e dor de senzualitatea gatului masculin ce s-ar indoi usor sub o rasuflare bine tinuita. Imi e dor de jocuri de cuvinte si de gesturi, de contraziceri si de impacari, de surprize si de zambete sincere. Imi e dor de saruturi de recunoastere a fiintelor, de impreunari de degete si de afirmatii clare ale apartenetei. Imi lipsesc pana si geloziile si vulnerabilitatea, nesiguranta si incordarea, intrebarea si asteptarea raspunsului.

Oricate bijuterii mi-as pune sau farduri as consuma pentru a atrage si a impresiona, oricate rochii de vampa si pantofi de Call-girl as purta, singurul accesoriu care mi-ar da roseata obrajilor, sclipire ochilor si rasul meu ce copil sunt ochii cuiva. Acum… acest “cuiva” este anonim, absent, fara chip si fara forma, dar visat.

Dorul de el, dorul de acea mine alcatuita toata din simtire si nu din ratiune, slefuieste diamante de dezamagiri, de sperante si de iluzii, de credinte desarte in asteptarea unei miscari gresite care sa dezlantuite animalul ametit in zgarda  de pietre pretioase, matase si parfum de flori de mac.

Mi se cere maturitate

Nu cred ca am mai stat sa gandesc atat de mult o intalnire vreodata. Desi nesemnificativa pentru mine, inca dinaintea inceperii ei, stiam ca voi avea nevoie de ceva dupa: un pahar de gin tonic- cum imi place sa beau cand ies tarziu, o cafea fara cofeina cu spuma de lapte- pentru ca avea sa fie deja seara, sau macar o cola light rece. Ma pregatisem atent, vrand sa ma recunosc in totalitate atunci cand priveam produsul final al incercarilor mele de infrumusetare fizica. In dupa amiaza ce urma nu aveam de jucat niciun rol important. Era doar nevoie de mine. Aveam sa imi parasesc micul boudoir frantuzesc, patura peticita si teancul de reviste pentru un lucru pe care, vroiam, nu vroiam, trebuia sa mi-l asum.

Este in coloana mea vertebrala sa nu imi placa verbul “a trebui“. Atat teoretic, cat si practic, nu TREBUIE sa fac nimic cu viata mea, nici cu a altora. Este in puterea mea de entitate sa refuz actionarea unui lucru. Pe de alta parte, impunerea indatoririlor pe care trebuie sa le implinesc, atat la nivel personal, cat si social, moral sau intelectual, ma face sa fiu libera fata de mine insami, controlata, chibzuita, poate prea ganditoare, asta in cazul in care conditionarea vine din interiorul meu.

Asadar, cu datoria sanctionata de instantele mele graitoare- inima si mintea, am plecat spre o casa a carei usa avea sa imi fie mereu deschisa, dar care voi incerca sa nu bat niciodata, de nevoie. O data ce mi s-a deschis, intuitiile mele au devenit adevaruri de sine statatoare in fata evidentelor. Guduratul pisicii, care de obicei ma ignora, unica bicileta ramasa pe coridor, diparitia gentii de plastic vechi, lipsita de orice fel de stil, dar cusuta pentru bratul unei femei, camasile intinse, calcate ca acum 40 de ani, ascunderea cartilor de literatura buna, alinierea matematica a tuturor elementelor decorative. Dintr-o privire rapida, holul si sufrageria au tradat schimbarile ce avusesere loc, insa domonstratia suprema se regasea in bucatarie. Usacatorul adapostea un singur set de tacamuri, un singur pahar, o singura ceasca de cafea. In frigider se zareau munti de semipreparate nesanatoase si cratite cu mancare de la bunica. Asezate la indemana, pe usa, zaceau, aproape terminate, sticle de bere buna si unwisky scump, de data asta. Mai ramanea congelatorul… inghetata si o sampanie… pentru cine? Poate pentru cine ar fi putut sa vina.

M-am inteles din ochi cu parintele care umpluse paharele cu alcoolul fara de care nu mi-ar fi putut vorbi sincer. Venisem sa fiu martora unui nou esec, eu insami fiind o urmare ale unei alte incercari ratate. Frumoasa consecinta. Dar in acelasi timp, statutul meu de amintire de dizolva in prezent si ma indreptatea la o opinie… la o tigara… la o injuratura.

“Ce sa fac?” Gand: <<De unde sa stiu eu? Construieste-ti o sire a spinarii, asa cum a TREBUIT sa imi fac eu, pentru ca v-ati ales gresit.>>

“Sa raman cu ea?” Gand: <<Ai o solutie mai buna? Oricum, ai spus deja ca nu te tine sa o iei de la capat sau sa devi…>>

“Si totusi, daca inca mai merita sa astept?” Gand:<<Nemurirea sufletului? Ai o singura sansa: sa redevi. Ori tu deja si spus ca nu poti… sau mai de graba nu vrei.>>

“Concluzia ta care e?“Gand: << Ca o sa ma lupt cu universuri miniaturale si cu dune de praf infinite ca sa nu ajung ca tine.>>

Dar in schimb… am avut un singur raspuns:

“Fa ce e mai bine pentru tine. Eu nu mai am nevoie de nimic. Daca nu sti, da cu banul.”

“Nu pot sa fac asta in dragoste.“

“Atunci fa liste, scade, aduna, ridica la putere si apoi pune un radical de ordin n.”

“Eh… asta e o solutie.“

Gand: <<E pe naiba… n-o sa fi fericit pentru ca n-ai avut curaj, nu ai si nici nu vei avea.>>

… Sunt prea multe goluri pe care la are mecanismul lui, iar eu nu pot, sau poate nici nu vreau sa-l repar…nu e un pariu care merita castigat. Mi-am lasat sampania in pahar (era pentru mine) si m-am intors la varsta de 17 ani neimpliniti. El se vrea mai tanar decat e…a intrat in criza varstei si e mai confuz decat un adolescent. Insa eu am ales sa-i dau ceea ce el incearca sa nege: maturitatea.

Diametrale opuse

‘-Ai fost in iad, Ketut?

A zambit, normal ca fusese si in iad.

-Cum e in iad?

-La fel ca in rai, a venit raspunsul.

Mi-a observat nelamurirea si a incercat sa explice:

-Universul e un cerc, Liss.

Tot nu eram sigura ca inteleg.

-La sus, la jos -la sfarsit, toate la fel-la fel.

Mi-am amintit ceva din vechea mistica crestina: Cum e deasupra, asa si dedesubt. Am intrebat:

-Atunci cum faci deosebirea intre rai si iad?

-Cu drumul pe care mergi. Rai, mergi sus, prin sapte locuri fericite. Iad, mergi jos, prin sapte locuri triste. De aia e mai bine pentru tine sa mergi sus, Liss. Rase.

-Adica e mai bine sa-ti petreci viata pe drumul care duce in sus, prin locurile fericite, daca destinatiile- raiul si iadul- sunt oricum la fel, nu?

-La fel- la fel, spuse. La fel la sfarsit, asa ca mai bine fericit pe drum.

Am continuat:

-Deci raiul e dragoste, atunci iadul e…

-Si iad dragoste.’

E.G.