N-am fost niciodata o sentimentala, ci mai de graba o observatoare a evolutiilor si a momentelor. Mereu mi s-a parut ca asa le intiparesti mai bine in minte, ai o imagine mai clara, material de studiu peste ani, experiente inca vii. De aceea nu voi mai astepta inca o saptamana cand chiar voi fi incheiat liceul pentru a trece in revista evenimentele finale.
Saptamana viitoate va fi mai putin de o luna pana la bac, saptamana viitoare nu mai am ore, teza, ascultari, nu mai am decat planuri si schite. In schimb voi fi adunat momente, multe, multe momente. Cum ar fi prima nota din liceu: un bine meritat 4 la fizica pentru care nu am dormit doua nopti. Da, la noi in sava, notele mici s-au luat pe nopti pierdute depinzand evident de individ, talente si placeri.
Sava, Bastilia, Cel mai bun liceu din tara, doamne cat stres, cate griji si cate crize existentiale mi-a provocat in primele trei lui de scoala ale anului 2007. Dar la un moment dat, s-a facut un clic… si poate m-am prins ca parca imi place ce vad si mai ales unde as putea sa ajung. Am luat toate notele, mai putin 1 (nu m-a prins nimeni copiind), era sa raman corijenta un semestru la chimie, am avut materii la care am trecut cu 5 si la altele cu 10 fara sa ma fi dus o ora, precum si cele clasice la care frate, chiar am invatat! Si mi-am descoparit pasiuni si intelegeri pentru lucruri pe care nu le gaseam a imi fi pe plan. Am avut noroc de oameni, profesori si colegi, care sa imi arate ca defapt nu sunt cum credeam eu, ci ca limitele se reduc la niste simple linii de creta care se sterg la prima ploaie.
O generatie intreaga ne-am impartasit frica fata de necunoscut si ne-am lovit de schimbarea brusca a sistemului de valori impus ca apoi sa reusit sa ne stabilim noi gradatiile corespunztoare. Tocmai de aceea, mereu am avut impresia ca aici se aduna o mostenire. Poate ca e un lucru transmis de mama mea, tot savista, si ampllificat de cei peste care am dat la locul cu pricina, care au avut rabdarea sa ne transmita ce stiau. Ce ramane dupa noi e ca o balada, dar nu atat de fatalista precum miturile romanesi. Este balada, pentru ca, desi schematic aceeasi, ne-am adus propriul aport si ne-am reorientat dupa moda vremii, cerintele curente si visele concrete.
Insa visele au devinit realitate prea repede. Patru ani ne-am visat absolventi imbracati frumos la bal, pierzand timp cu repetitii pentru defilare si rugandu-ne sa vina o data ziua aia cand ne-am incheiat socotelile cu materiile scolare iar profii se vor uita la noi ca la oameni completi si cu sire a spinarii. Problema nu e cum ne privesc ei, caci probabil ca asa ne-au vazut de la inceput. Discrepanta apare cum ne intelegem noi reflectia din oglinda. Senzatia este ca parca acum ne trezim oameni mari care vor totul sau nimic. Ca de, asa ne-au invatat la Sava.
Marea realizare cred ca ar fi sa pastram acelasi spirit si de acum incolo: sa gandim la fel de corect, sa iubim la fel de sinceri, sa nu regretam nimic si mai ales sa crestem… atat de mari cat nu ne-am visat vreodata. Pentru ca ultimii patru ani ne-au convins ca se poate.
